Limbă, Literatură, Folclor

DOI: https://doi.org/10.52505/llf.2026.1.06

Rezumat

Articolul examinează statutul și specificul verbelor performative în contextul reorientării teoretice din studiul limbajului: de la conceperea acestuia ca simplu instrument de reprezentare a realității la înțelegerea lui ca formă de acțiune socială. În acest cadru, verbele performative sunt analizate ca mărci explicite ale forței ilocuționare, întrucât ele fac transparent scopul comunicativ al enunțului. Studiul argumentează că performativitatea nu constituie o proprietate intrinsecă și stabilă a verbului și nici nu poate fi redusă la prezența unei configurații gramaticale determinate. Ea reprezintă o valoare pragmatică ce se actualizează în actul enunțării. Deși anumite verbe includ în structura lor semantică ideea unui act instituțional sau relațional, această predispoziție lexicală nu este suficientă pentru producerea efectivă a actului. Actualizarea valorii ilocuționare este condiționată de factori pragmatici precum intenția locutorului, statutul său, cadrul instituțional și recunoașterea intersubiectivă a convențiilor care conferă enunțului eficacitate. Performativitatea rezultă, astfel, din convergența dintre sensul lexical, organizarea sintactică a enunțului și contextul comunicativ. În consecință, „a spune” devine „a face” numai în măsura în care limbajul este susținut de condițiile concrete ale utilizării sale.

Cuvinte-cheie: verb performativ, performativitate, act de vorbire, act ilocuționar, intenție comunicativă, forță ilocuționară, enunț.