Limbă, Literatură, Folclor

Rezumat: Literatura română este în mare măsură o literatură a nomadismului. Dincolo de figura romantică a scriitorului nomad, care își alimentează creativitatea din peregrinările prin lume (cazul lui Panait Istrati), majoritatea formelor de nomadism (intern sau extern) sunt condiționate de motive socio-politice. Dacă perioada sovietică impunea exilul politic, exilul din perioada post-sovietică este cauzat de sărăcie. Mutațiile societale, transformările mentale devin expresii culturale, cu un topos specific de dislocare, ruptură, drame` identitare. Sub comunism, exilatul și apatridul Paul Goma a creat o literatură a condiției umane deformate de comunism, a reprezentat artistic suferința individuală și colectivă cauzată de Securitate, dictatură și regimuri politice genocidale. Cărțile sale sunt o pledoarie pentru adevăr și dreptate, pentru libertate și demnitate umană. După 1990, scriitori precum Constantin Cheianu, Liliana Corobca, Eugenia Bulat, Claudia Partole, Dumitru Crudu dau o expresie literară pregnantă migrației cauzate de sărăcie, exprimând umilința și disperarea moldovenilor aflați în căutarea unei vieți mai bune în afara granițelor Republicii Moldova. Aceste experiențe traumatice își găsesc o „cutie de rezonanță” nu doar în literatură, ci și în teatru, pictură, conferind semnificații profund dramatice tribulațiilor istoriei

Cuvinte-cheie: nomadism, exil, apatrid, dictatură, dreptate, libertate, expresie artistică a demnității.