Limbă, Literatură, Folclor

DOI: https://doi.org/10.52505/llf.2025.2.08

Rezumat : Acest studiu explorează modul în care motivul orbirii, configurat inițial în tragediile sofocleene Oedip rege și Oedip la Colonos, este preluat și reinterpretat în cinci romane ale secolului XX: Eseu despre orbire, de José Saramago, Despre eroi și morminte și Tunelul, de Ernesto Sábato, Orbirea, de Elias Canetti și Oedipus on the Road, de Henry Bauchau. Analiza pornește de la structura duală a conceptului tragic al orbirii – dimensiunea psihologică și cea transcendentală –, care oferă un model arhetipal durabil. În secțiunile comparative sunt evidențiate transformările succesive ale acestui model: epidemie colectivă la Saramago, conspirație ocultă la Sábato, nebunie cotidiană la Canetti și proces de transformare identitară mediată artistic la Bauchau. În ciuda diferențelor de reprezentare, studiul arată că toate aceste rescrieri moderne își au originea în nucleul sofoclean, care rămâne un reper esențial pentru literatura universală și pentru reflecția asupra condiției umane.

Cuvinte-cheie: orbire tragică, orbire psihologică, orbire transcendentală, Sofocle, arhetip tragic, mitul lui Oedip, nebunie cotidiană