Limbă, Literatură, Folclor

DOI: https://doi.org/10.52505/llf.2025.2.13

Rezumat: Lucrarea curentă ia în discuție evoluția discursului testamentar în spațiul românesc. Actele prin care se dau indicații privind transmiterea bunurilor în posesia urmașilor oferă informații prețioase atât pentru cadrul juridic național, cât și pentru studiul filologic, furnizând detalii despre limba română în dinamică. Principalii termeni atribuiți acestor documente – diată și testament – surprind evoluția genului de la tradiție la modernitate, tranziție însoțită de o serie de transformări de ordin structural, stilistic, lexical și funcțional. Dacă în perioada medievală diata se caracteriza printr-un limbaj confesiv, solemn, încărcat de formule religioase, apelative afective și îndemnuri morale, având o valoare spirituală și comunitară, începând cu perioada modernă, cu apariția Codului Civil din 1864, are loc înlocuirea tonului personal cu unul terminologic, impersonal, adaptat exigențelor legale. Studiul evidențiază elementele păstrate (structura tripartită, identificarea testatorului, exprimarea motivației), precum și schimbările care reflectă transformări în mentalitatea și cultura românească, dar și în actele juridice. Astfel, testamentul devine treptat un instrument juridic de transfer patrimonial, pierzând în mare parte funcțiile confesive și moralizatoare.

Cuvinte-cheie: diată, testament, discurs, discurs testamentar, cod civil.